Pentru volumul Jugastru sfiala
Doina Uricariu stăpânește arta titlurilor și versurilor memorabile.Acum vorbim despre ultima ei carte Inima axonometrică. După Vindecările, poeta a publicat Jugastru sfiala introducând în poezia română copacul, numit jugastru, un arțar cu lemnul tare, având o acustică deosebită, drept care din lemnul lui se fac viori. Numele acestui copac își are rădăcinele în latină, împerechind cuvântul jugum, care înseamnă jug, cu astrum, care înseamnă astru, stea, constelație. E un titlu ce definește unirea contrariilor, orizontul pământean și ceresc al poeziei pe care o scrie Doina Uricariu: auto-oglindiri, amintiri, multe din copilărie, ale universului și universalului, îmagini de înfrățire cu "cele ce sunt, dacă mai sunt". Atenția lor se îndreaptă concomitent spre natură și cultură, spre interior și exterior. Miezul și emoția lor vin din felul în ne descoperim pe noi înșine și uităm de noi înșine, trăind acest miracol al universului, zumzăiala din jurul ființei, întrebările sufletului și ale minții, fizica și metafizica lui a fi, a face, a avea.
Mihai Șora (din alocuțiunea rostită cu prilejul lansării volumului Inima axonometrică, la Teatrul Național din București I.L. Caragiale
Dacă poezia din Vindecările era a privirii (oglinda, apa, cerul erau suprafețele reflectorizante), aceea din volumul următor, Jugastru sfiala, e a auzului; întâi a fost șoapta, acum e arama
sunătoare a chimvalului, țipătul; înainte era poezia de dincolo de naștere, în lumina și iubirea edenică a lui unu, o măduvă care ieșea din adormire, acum e poezia copilului născut, în leagăn, cu trupul în alăptare, când numele celuilalt e strigat, în trompetele simțurilor și pe tobele minții.
E o altă lume, aceea a alterității, în Jugastru, sfiala (e prima dată când arborele cu acest nume se mântuie în poezie, într-o vreme când intrau în lirica noastră dulapul lui Emil Brumaru, cărămida lui Ion Gheorghe, lăcrimarul Constanței Buzea
Ioan Holban, "Hyperion", nr 7-8-9/2017
